În iulie 1942, în timpul reuniunii Vel’ d’Hiv’ a familiilor evreiești din Paris, Tauba Birenbaum, în vârstă de 13 ani, și părinții ei, care sunt evrei polonezi, își găsesc refugiu într-o cameră minusculă pentru următoarele 765 de zile. Condițiile de viață sunt grele și se tem să fie descoperiți în orice moment. Dar în timp ce părinții ei se scufundă și mai mult în disperare, spiritul de luptă al lui Tauba strălucește. Ea găsește bucurie în fiecare lucru mic, de la un pian desenat pe podea, până la priveliștile Parisului printr-o fereastră deschisă. În ciuda circumstanțelor extreme, ea își va păstra speranța până la eliberarea Parisului și va prelua controlul asupra vieții ei.